Francofilia generațiilor tinere de odinioară nu a dispărut – ea doar s-a metamorfozat!
În contextul unei dezvoltări economice și culturale fulminante, Bucureștiul și-a câștigat, spre finele secolului al XIX-lea, binecunoscuta denumire de „micul Paris”. Poate că mulți privesc, astăzi, cu nostalgie idealizantă către această perioadă de glorie a orașului-capitală, deplângând ravagiile produse de cele două războaie mondiale, apoi de regimul comunist – și, în cele din urmă, de cele aproape trei decenii de capitalism care i-au urmat.
În ce măsură mai putem vorbi, însă, acum de „micul Paris” – fără a cădea în derizoriu sau, dimpotrivă, într-un pesimism iremediabil? O scurtă privire aruncată asupra comerțului modern local ne poate ajuta să descoperim cele două fațete ale chestiunii.
Chirii de peste 20 de ori mai mici decât în capitala Franței
O analiză realizată la nivel global de compania de consultanță imobiliară Cushman & Wakefield ne-ar indica că între model și reflexia sa emulatoare s-a iscat, în mai bine de un secol, o prăpastie de netrecut. Cu un nivel al chiriilor pentru spații comerciale stradale de 50 de euro/metru pătrat/lună, principala arteră comercială a capitalei noastre, anume Calea Victoriei, se menține la o distanță considerabilă de parizianul Avenue des Champs Élysées. Astfel, dacă Bucureștiul se menține în coada unui top 50 la nivel mondial celebrul bulevard francez ocupă locul al patrulea la nivel mondial, cu un nivel al chiriilor stradale de 1.166 de euro/metru pătrat/lună. Raportul între tarifele practicate pe cele două bulevarde, de circa 23 la 1, pare zdrobitor.
Potrivit datelor Cushman & Wakefield, Causeway Bay, din Hong Kong, își păstrează statutul de cea mai scumpă arteră comercială din lume, cu 2.164 de euro/metru pătrat/lună. Pe locul al doilea se află Upper 5th Avenue, din New York, cu echivalentul a 1.775 de euro/metru pătrat/lună, în vreme ce New Bond Street, din Londra, ocupă poziția următoare, cu 1.352 de euro/metru pătrat/lună. Un nivel al chiriilor comerciale stradale de peste 1.000 de euro/metru pătrat/lună mai poate fi întlnit pe Via Montenapoleone, din Milano, Italia: aici, un metru pătrat de magazin poate fi închiriat cu 1.142 de euro pe lună.
În coada acestui clasament se află Bucureștiul, la egalitate cu Bratislava (Slovacia) și Nicosia (Cipru), unde chiria pentru un spațiu comercial stradal se situează tot la 50 de euro/metru pătrat/lună. Interesant este că un nivel mai ridicat al chiriilor este practicat în Bulgaria (56 de euro/metru pătrat/lună, în Sofia), în Brazilia (55 de euro/metru pătrat/lună, în São Paulo) și, respectiv, în Argentina (53 de euro/metru pătrat/lună, în Buenos Aires).
„Acest amplu studiu desfăşurat la nivel global de Cushman & Wakefield ne arată încă o dată faptul că retailul tradiţional este doar într-o fază de reaşezare şi nicidecum că încetineşte. Vom asista la modificări ale comportamentului de consum şi în următorii ani, iar business-ul retailerilor va fi gândit în întregime să interacţioneze omnichannel cu consumatorul. Indiferent de segmentul pe care activează, retailerii vor încerca să creeze o experienţă aparte prin tehnologia integrată şi conceptele inovative ale magazinelor fizice.”
Bogdan Marcu, Partener Retail Agency Cushman & Wakefield Echinox
Dincolo de straiele de Cenușăreasă…
Mai există, însă, o fațetă a monedei: în „micul Paris” de odinioară există cerere – și, foarte important, putere de cumpărare! – pentru aceleași articole de lux comercializate în capitala franceză sau în alte metropole ale lumii. Iar marile branduri internaționale care nu operează magazine pe piața locală sunt avantajate, desigur, de apetența crescândă pentru achiziții online. Faptul că prețurile unor asemenea produse exclusiviste – în special articole vestimentare și accesorii, dar nu numai – sunt, desigur, de „talie internațională” nu reprezintă niciun impediment.
Concluzia? În ciuda aparenței de piață de retail modestă, capitala României ascunde un apetit robust pentru produse „ultimul răcnet”. Bucureștiul rămâne, așadar, și astăzi, un (fel de) „mic Paris”. Se impune, totuși, o mențiune: este evident că francofilia generației tinere de odinioară suferă, și ea, de globalizare. O putem vedea la tot pasul – metamorfozată, însă, în ceea ce nu am putea numi decât… „occidentofilie”.
