A trecut ceva vreme de când nu am mai scris nimic şi asta pentru că deşi e vară şi criză, nu mi-am văzut capul de numeroasele solicitări primite, şi ăsta nu e marketing, încă am în soluţionare o parte din ele.
S-au întâmplat multe în perioada asta, lucruri despre care voi scrie în alte articole viitoare, însă cel mai important e că am reuşit să ţin o promisiune făcută în urmă cu ceva luni de zile, anume de a dona o parte din câştiguri către japonezi. Sincer, îmi era frică, având în vedere determinarea poporului ăstuia, că până voi ajunge eu să îi ajut, nu va mai fi nevoie.
Sunt convins (pentru că deja s-a întâmplat) că sunt numeroşi “oameni de bine”, care vor zice, uite şi la ăsta, românii nu îşi mai văd capul de probleme şi el donează japonezilor. Pe aceştia îi invit să stea (răbdători) cu ochii pe noi pentru a-şi infirma propriile teorii, sau, după cum îi ştiu, pentru a avea în continuare subiecte de dezbătut.
Şi după introducerea asta, ce bănuiesc că a răpit timp esenţial oricărui om serios al timpurilor noastre, crescut cu lecţii de time management, cu programul stabilit la milimetru, am să trec la relatarea faptelor ce mi-au dat şansa să îmi ţin promisiunea.
În urmă cu exact două luni de zile, în 27.05.2011, am preluat un apartament istoric pentru a-l închiria. Apartamentul are trei camere mari, un antreu enorm, două băi, o bucătărie şi o debara ceva mai mare decât camera în care mi-am petrecut copilăria. Proprietarii încercau de ceva vreme să închirieze apartamentul, dovadă stă faptul că l-au recondiţionat, şi aici încerc să îmi aleg cu grijă cuvintele, pentru că din păcate am mai văzut şi alte apartamente istorice “recondiţionate” cu parchet laminat, termopane, uşi de panel, jaluzele textile, etc.
Din fericire, în cazul acestui apartament, lucrurile au fost doar readuse în starea lor naturală, fără a compromite ceva din personalitatea unei astfel de proprietăţi.
Şi ne-am apucat de treabă, l-am fotografiat ca pe o divă la o sedinţă foto, l-am măsurat la milimetru, i-am confecţionat un plan, ne-am luat toate detaliile, de la cele tehnice până la costurile lunare de întreţinere (regie). Am aflat cine şi cum sunt vecinii şi nu în ultimul rând am stabilit un preţ competitiv pentru a asigura succesul produsului într-o piaţă atât de suprasaturată de oferte.
Mi s-au predat cheile şi întreaga responsabilitate a tranzacţiei, rămânând să mă aud cu proprietarii în secunda în care trebuiau să semneze contractul de închiriere.
Timp de o lună şi mai bine, l-am promovat pe toate canalele ce le folosim momentan, cât de intens s-a putut. Nimeni nu a întrebat în tot acest timp de apartament.
În aceeaşi perioadă aveam în lucru, de aproximativ două luni, un client căruia nu reuşeam nicicum să îi ofer ceea ce îşi dorea. Omul încerca să îşi închirieze o casă, în care să îşi desfăşoare atât businessul, cât să şi locuiască împreună cu familia. Ca atare, avea nevoie de chestiuni foarte specifice. Se solicita o suprafaţă relativ mare, casa se dorea pe două nivele, pentru a delimita spaţiul de locuit faţă de cel de lucru, se dorea să fie în oraş, să aibă curte individuală, amenajată. În plus, se cerea ca proprietatea să fie complet mobilată şi utilată şi să se încadreze într-un buget de 800 de euro cu tot cu taxe.
Îi prezentasem omului deja vreo 10 proprietăţi ce consideram că sunt conforme cerinţelor şi ajunsesem în situaţia în care nu mai aveam produse pe piaţă pentru a i le livra. Ştiu, veţi zice că mai sus ziceam că piaţa e suprasaturată de ofertă şi aşa şi este, doar ca în cazul unui client ce doreşte chestiuni extrem de specifice, lucrurile se schimbă. Degeaba doreşti, poţi financiar şi eşti decis să achiziţionezi un penthouse dacă în piaţa timişoareană exista doar câteva produse de genul ăsta, produse ce deja au proprietar.
Întruna din zile mă sună clientul să îmi comunice ca a văzut el pe internet o proprietate ce îi place. Eram la curent cu ce apare în piaţă, pentru că după atâta muncă îmi doream să identific proprietatea şi să închid “cazul”, aşa ca am fost extrem de mirat să aud că a depistat clientul meu ceea ce îşi dorea, iar eu nici măcar nu aveam idee despre proprietate. Am înţeles repede de ce nu ştiam, proprietatea era promovată la un preţ de 1.200 de euro pe lună, adică cu vreo 400 de euro mai mult decât bugetul clientului.
Mi s-a comunicat ca această proprietate este ceea ce îşi doresc şi că în cazul în care proprietarul este dispus să facă o reducere de 200 de euro este şi el dispus să suplimenteze bugetul cu 200 de euro şi să se ajungă la 1.000 de euro pe lună.
Proprietatea nu o aveam în baza de date aşa că m-am apucat, cu metode specifice, să o identific în piaţă. Proprietatea era deja în baza de date a unei agenţii, dar având deja câteva experienţe nu foarte reuşite în privinţa colaborării cu alte agenţii din Timişoara, am ezitat în primă fază să le solicit participarea în această tranzacţie. După vreo două ore de research, mi-am refăcut calculele. De ceva vreme deja eram pe minus chiar dacă realizam tranzacţia, aşa că mi-am zis că în situaţia asta, să apelez la agenţia ce deţinea deja oferta, nu putea fi decât ori un câştig, în cazul în care colaborarea se dovedea posibilă, ori o încercare eşuată cu un gust amar.
Cu gustul amar sunt de ceva vreme obişnuit, având în vedere că băutura mea preferată e apa tonică, aşa că nu aveam decât de caştigat. Pun mâna pe telefon, sun. Îmi răspunde o doamnă. Îi explic situaţia, o întreb dacă e posibilă o colaborare, respectiv eu aduc clientul, ei proprietatea. Spre surpriza mea descopăr în doamnele de la Imoperfect nişte parteneri minunaţi, absolut deschişi să îşi aducă aportul în această tranzacţie. (între timp am mai găsit aceeaşi deschidere la prietenii de la The House, sper ca în viitorul apropiat să şi fructificăm această minunată oportunitate a colaborării)
Ne întâlnim a doua zi. Aşteptăm să ajungă clientul. Schimbăm impresii despre piaţa. Îmi sună telefonul. Aveam deja o zi programată la milimetru (nu fac nici eu rabat de la calităţile omului timpurilor noastre). La capătul celălalt mi se se solicită imperios o vizionare a apartamentului istoric, în ziua aceea. Îi explic clientului că îmi este peste puteri să dau curs cererii. Se insistă. Îmi analizez agenda şi constat ca ar exista vreo 45 de minute undeva în jurul orei 13, neacoperite de vreun program. Îi comunic că am respectivele minute ce le pot pune la dispoziţie, însă în mare fugă. Stabilim să ne vedem la 13.
Între timp ajunge clientul pentru casa birou-locuinţă. Vizionăm, apreciem, discutăm, negociem, stabilim, ajungem la un acord, ne strângem mâna. Ulterior, în ciuda disponibilităţii doamnelor de la Imoperfect, care au gestionat minunat relaţia cu proprietarul, intervenind în câteva rânduri pe chestiuni contractuale ce se solicitau a fi rezolvate, tranzacţia nu s-a parafat.
Ajung la ora 13. Mă întâlnesc cu un grup de tineri, plini de viaţă, optimişti. Le prezint proprietatea. Îmi spun că este ceea ce au nevoie şi că nu exista nici un fel de dubiu că o închiriază. Respir, în sfârşit o reuşită. Mă bucur în sinea mea că nu au trecut cele şase luni în care un procent din ce încasez se duce către japonezi. Mă bucur că îmi ţin promisiunea şi mă bucur că nu mi-a trebuit jumătate de an pentru a tranzacţiona.
Acum, că deja am prins gustul şi îmi place, îmi doresc să tot donez către japonezi. Evident că mi-am dorit să împărtăşesc cu nişte prieteni recentul succes. Am pus mâna pe telefon. Nimeni nu mi-a răspuns. Am primit un e-mail de la Claudiu Haţegan, care îmi spunea că îşi cere scuze, însă nu e în ţară, iar dacă nu e nici o urgenţă ce trebuie rezolvată, ar prefera să vorbim când revine. Îi comunic (peste câteva, multe ore) că nu este nici o urgenţă, doar că doream să mă bucur cu prietenii de reuşită.
La ora 23.30, omul fiind în concediu cu familia, mă sună şi mă felicită şi îşi cere scuze, că dacă ar fi ştiut despre ce e vorba nu ar fi ezitat să răspundă. Şi am stat la poveşti ca de multe alte dăţi. Mă bucur că am câştigat un astfel de prieten, care în toată perioada asta de început a fost alături de mine cu tot ceea ce a putut, fără vreun interes sau câştig, ci pentru simplul fapt că suntem prieteni.
Cam asta ar fi mult prea lunga şi întortocheata poveste în care iarăşi Dumnezeu m-a ajutat să câştig din toate punctele de vedere. Am câştigat o tranzacţie, am câştigat nişte parteneri în piaţa locală, pe care sunt convins că mă pot baza, am câştigat nişte clienţi mulţumiţi, am câştigat un prieten (de fapt corect ar fi să spun că iaraşi m-am convins de prietenia lui) şi nu în ultimul rând am câştigat satisfacţia că pot aduce neînsemnata mea contribuţie la alinarea suferinţei poporului japonez.
