– interviu cu Mădălin Coman, director tehnic la „Popp şi Asociaţii“ –
Din punctul de vedere al normelor ce ar trebui respectate în contrucţii, sunt diferenţe majore între modul în care se construieşte în România şi în Occident?
Din acest punct de vedere, tindem să ne aliniem la normele europene. Asta înseamnă că suntem într-un proces viguros de schimbare a normelor naţionale, în România, în domeniul construcţiilor, urmând ca – din februarie 2010, din câte ştiu eu – să trecem obligatoriu la aceste norme, în totalitate, după cum prevede convenţia încheiată între statul român şi Uniunea Europeană.
Este un aspect pozitiv, însă – la nivel mondial – sunt şi norme superioare, ca şi cerinţe ?
Există state cu îndelungată tradiţie în calculul anti-seismic, de pildă şi mă refer la calculul anti-seismic deoarece acesta oferă un grad de protecţie superior pentru construcţii, în situaţii deosebite. SUA, Japonia sau Noua Zeelandă sunt… „evoluate“, ca să spun aşa şi au condiţii speciale, depăşind normele europene! Au fost şi sunt ceea ce putem numi „minţi luminate“ în aceste ţări, care la un moment dat au marcat un pas în faţă, au impins nivelul de cercetare in noi sfere. Oricum, la noi în ţară, normele s-au schimbat destul de greu. Din 1970, s-au mai modificat puţin prin 1980, puţin prin 1990, aşa, cam la fiecare 10 ani …
Din punct de vedere legislativ şi al normelor în construcţii s-au schimbat multe lucruri după 1989, în România?
Ar trebui să facem referinţă la anul 2000, atunci când ne aşteptam să fie modificate normele, pentru că deja trecuseră 10 ani de la ultima schimbare, în 1990 si datorita faptului ca intre timp aparuse o noua filozofie de proiectare . Însă, lucrurile au stagnat şi chiar s-au… „ameţit“ rău de tot, în domeniul normativelor, în sensul că nu se ştia dacă ne apucăm noi să elaborăm aceste acte sau le aplicăm direct pe cele din Uniunea Europeană, chiar dacă nu exista nici un acord între România şi UE. Alte voci sustineau preluarea a tot ceea ce exista mai nou in domeniul calculului, din normele din SUA, Japonia,etc. Din acest vartej al ideilor pro si contra a început să se contureze ideea directiei ce o aveam de urmat abia prin 2002-2003. În anul 2004 deja erau propuneri de normative serioase, conform celor din Uniunea Europeană, în perspectiva aderării.
Cum apreciaţi pregătirea specialiştilor români în structuri?
Am avut ocazia să întâlnesc mulţi ingineri de peste hotare, chiar cu tradiţie în calculul seismic şi am constatat că avem specialişti de top! Modul de rezolvare a problemelor, felul cum înţeleg mecanismele şi procesele inginereşti, de rezistenţă, cum apreciază comportarea structurilor clădirilor în cazurile solicitarilor extreme, arată că specialiştii noştri stăpânesc pe deplin cunoştinţele şi sunt egalii celor mai buni din alte ţări.
Există… „maeştri“ sau „genii“, în acest domeniu?
Bineînţels că există! Şi – după părerea mea – există chiar o periodicitate, aş putea spune, de apariţie în lume a acestor „titani“ în domeniu, cu rezultate recunoscute şi apreciate pe plan mondial. De pildă, chiar eu am avut onoarea de a lucra în colectivul profesorului român Panaite Mazilu, pe care îl consider a fi o somitate în domeniul ingineriei structurilor şi nu numai. Acum are 94 de ani! Dumnezeu i-a dăruit inteligenţă şi capacităţi deosebite in mai multe ştiinţe, pe care le-a ingemanat intr-una singura. A adus multe lucruri noi în domeniul dinamicii şi al calcului în construcţii, preluate şi utilizate de structuriştii de pretutindeni.
Sunt anumite materiale sau concepţii în construcţii, care să fie tipic româneşti?
La momentul actual, nu, dar a existat o tradiţie cu privire la un model de casă ţărănească, un tip de casă care a rezistat timp de sute de ani şi încă mai există în multe locuri, la ţară. Este vorba despre casa din paiantă, apreciată chiar şi de… japonezi! În anul 1977, imediat după binecunoscutul cutremur din România, specialişti din Japonia au venit să studieze şi să cerceteze fenomenul şi efectele sale. Ei, bine, în zonele rurale, ei au descoperit acest fel de casă traditionala, care la noi se perpetueaza din generatie, in generatie, denumind-o „casa seismică“! Acest tip de casa din paiantă nu se regăseşte în alte ţări, iar japonezii au constatat că se degradeaza foarte putin la solicitarile unui cutremur major.
Care este raportul dintre ştiinţă şi artă, la realizarea unei structuri?
Poate că exemplele sunt cele mai grăitoare, atunci când trebuie să oferi răspunsuri la astfel de întrebări. Noi lucrăm cu profesorul Traian Popp, pe care îl consider mai degrabă un „inginer-artist“. Spun asta pentru că dânsul are fantastica abilitate de a aduce inovaţii in proiectarea constructiilor din cu totul alte domenii. Întotdeauna când nu se poate rezolva prin metodele clasice, din cărţile de specialitate, dânsul găseşte soluţii surprinzătoare. Astfel, in acest mod, se poate face diferenţa între inginerii constructori foarte tehnici şi cei care au inclinatii spre artă!
Aşadar, chiar şi într-un domeniu atât de tehnic, precum este cel al construcţiilor, găsim soluţii… „artistice“!?
Aşa este! Dar nu vorbeşte multă lume despre asta… Iar acest lucru mă doare, pentru că nimeni nu ajunge să descopere „arta“ în structura construcţiilor. Laudele le primesc, întotdeauna, doar arhitecţii şi nimeni nu scoate în evidenţă şi soluţiile tehnice ale inginerului, o măiestrie care uneori se apropie de artă! Arhitectul poate ajunge la o soluţie deosebită, dar cu ajutorul inginerului. De aceea, eu spun că arhitectura structurală este un domeniu între artă şi inginerie!
Aţi fost vreodată în situaţia de a nu reuşi să transpuneţi în realitate, tehnic vorbind, vreun proiect mai deosebit realizat de arhitecţi?
Răspunsul presupune două situaţii distincte: atunci când arhitectul este un tânăr absolvent de facultate, are tendinţa, într-adevăr, de a propune tot felul de soluţii fantastice si proiecte fantasmagorice, care nu pot fi puse în practică. Dacă vorbim de arhitecţii cu experienţă, aceştia propun mai degrabă idei futuriste, dar care au un fundament si pot fi realizate. E-adevărat că uneori este greu de „digerat” o astfel de solutie , dar – chiar dacă eu uneori nu găsesc soluţia corectă – cer sprijinul celor care m-au format ca specialist şi tot ajungem să punem în practică propunerea. Arhitecţii foarte buni se disting prin maturitatea solutiilor, mai întotdeauna proiectele propuse de acestia sunt o provocare …
Ce părere aveţi despre linia arhitecturală a Bucureştiului?
Care linie? În acest moment, ar fi deja foarte greu să „aliniem” toate construcţiile realizate în Capitală, conform unei eventuale idei arhitecturale pe care am dori-o. De fapt, este cam imposibil, pentru că în această perioadă de… „nebunie“ – aş putea spune – s-a construit fără a respecta reguli elementare. Mă refer la înălţimi, lăţimi, poziţionări ale imobilelor etc…
Aveţi puterea de a opri aceste proiecte făcute aiurea, la colţuri de stradă, care ies în mod clar din orice linie arhitecturală care ar putea să se potrivească Bucureştiului?
Cum? Pe de altă parte, vedeţi dvs, chiar şi eu – ce reclam aceste lucruri – îmi împart opinia, în pro şi contra! Pare paradoxal, dar aşa este ! Ca inginer, este o provocare pentru mine să încerc să găsesc soluţii tehnice de a se realiza aceşti adevăraţi „mastodonţi“ în zonele dens construite. Deoarece, ca profesionist, numai în astfel de situaţii îţi etalezi competenţele…
Însă, ca arhitect, luând în considerare partea – să spun – „artistică“ a profesiei mele, nu-mi plac astfel de „plombe“, poziţionate în zona centrală, care supără şi chiar agresează privirea. Cred că varianta cea mai bună este aceea aleasă şi de către edilii Parisului, de pildă : zona de birouri şi cea financiar-bancară trebuie să fie dispusă grupat, într-o locaţie depărtată de centrul Capitalei, dincolo de clădirile mai vechi şi care au înălţimi relativ reduse.
Acum, care ar fi soluţia pentru a „însănătoşi“ arhitectura bucureşteană?
În primul rând, aş rezolva problema clădirilor cu deficienţe de structură şi care sunt foarte multe în Capitală. Dau ca exemplu B-dul Magheru, unde sunt multe clădiri încadrate în clasa de risc seismic 1. Problema acolo este că acele clădiri sunt lipite unele de altele şi se sprijină reciproc, iar – în caz de cutremur – de obicei, în asemenea cazuri, cad cele de la margini. Însă, toate au probleme de structură. Părerea mea este că ar trebui construite clădiri noi, sigure, pe pozitia celor existente, cu conditia păstrarii faţadei sau măcar stilul arhitectural vechi. Nici nu va puteti inchipui cate probleme sunt cu aceste cladiri „resuscitate” doar prin consolidari. Spatiile interioare sunt de la mici, la foarte mici, nu au sisteme de aerisiere, au probleme cu evacuarea gunoiului, pentru ca initial nu a fost prevazut un astfel de serviciu, coridoarele, caile de evacuare nu se mai incadreaza in nici o norma si multe altele… In concluzie, militez pentru refacerea cladirilor si improspatarea fatadelor.
Ceva în genul clădirii ciuruite de gloanţele Revoluţiei, din strada Dem Dobrescu, la numărul 5, parcă…
Da. Chiar noi am proiectat structura pentru acea clădire din „beton şi sticlă“ – cum se spune – inclusă în clădirea veche, din care a rămas doar faţada! Înainte de decembrie 1989, acolo se aflau câteva birouri ale Securităţii, ale Direcţiei 5, plus atelierul de bijuterii ale Elenei Ceauşescu. Soluţia a fost propusă de un grup de arhitecţi de la Facultatea de Arhitectura Ion Mincu, care a câştigat, astfel, un concurs. Mai este o astfel de clădire şi lângă Hanul lui Manuc. Aceasta modalitate de rezolvare a cladirilor existente se inscrie intr-un curent arhitectural prezent în mai multe ţări, nu numai în România. Avem posibilitatea de a utiliza tehnologii moderne, care pot asigura si proteja zonele de cladire propuse spre conservare. Tehnologiile la care ma refer sunt: metode de demolare extrem de silentioase, ce nu provoaca vibratii, utilaje de forat pentru piloti, de asemenea cu regim de lucru fara vibratii, sisteme de schele pentru sustinere, foarte sofisticate si bine gandite, sisteme de monitorizare a miscarilor orizontale si a tasarii cladirilor on-line in timp real si multe altele, cu care tehnologii se poate realiza aproape orice. De exemplu, noi chiar studiem acum posibilitatea de a realiza trei etaje subterane sub un vechi hotel din Bucuresti, construit prin 1890, fără să afectăm absolut cu nimic din ceea ce există deja construit.
Poate că, astfel, s-ar păstra şi specificitatea Bucureştiului…
Oricum, eu personal nu sunt prea mulţumit nici de felul în care arată Bucureştiul vechi. Pentru că şi în acest caz rezultatul a ceea ce vedem acum este tot al unei „nebunii“ imobiliare, petrecute în perioada 1920 – 1940, când s-au construit clădiri tot fără a se ţine cont de regimul de înălţime.
Eu credeam că „nebunia“ în construcţii, cum spuneţi dvs, a început după 1990…
După 1990 a fost o altă „nebunie“. Însă, nici cu ceea ce s-a făcut în urmă cu 80 de ani nu pot fi în totalitate de acord…
Aşadar, din ce perioadă putem afirma că există imaginea Bucureştiului autentic, să spun aşa?
Numai izolat găsim clădiri frumoase, însă – dacă privim pe stradă – constatam prin comparatie diferitele stiluri arhitecturale puse sa „convietuiasca” unele langa altele si nu in ultimul rand discrepanta de inaltime, de la o cladire, la alta – referindu-ma si la clădirile vechi şi la cele construite în ultimii 15-18 ani….
