Lungul drum spre casă

Acum trei ani, doi tineri își căutau un apartament în București. Acum stau într-o casă din Voluntari și se luptă cu un dezvoltator care-a făcut multe lucruri de mântuială. Ce-au învățat pe parcurs?

După patru ani de stat în chirie într-un apartament cu două camere din București, Alex și Cristina voiau un loc al lor, în care să poată da o gaură în perete, să-și cumpere o mobilă. „Locuiam într-un bloc comunist, din ‘80 și ceva, fără nicio îmbunătățire de la construcție încoace. Și aveam ca vecini numai bătrâni care nu voiau să contribuie cu nimic”, își amintesc ei acum. Au vrut un apartament al lor cu trei camere, în oraș, mai ales că se căsătoriseră și se gândeau că va veni și un copil. Acum stăm pe terasa casei lor de la marginea marelui oraș, bem o bere și ne ferim de țânțari cu o spirală aprinsă.

Visele, căutările, frământările, dezamăgirile și adaptările lor sunt ale multor familii tinere din România. Cum putem lua decizii mai bune cu privire la viitoarea locuință?, s-au întrebat realizatorii ghidului UndeLocuiesc.Eu, un material educațional ce-i poate ajuta pe utilizatori să înțeleagă nevoile subiective de identitate și spațiu și să-și creeze o grilă de evaluare obiectivă pentru alegerea viitorului cămin.

„Prețul rămâne principalul criteriu luat în considerare în momentul achiziției, pentru majoritatea cumpărătorilor români”, spune Daniel Crainic, de la Imobiliare.ro. În ultimii ani, specialiștii de la Imobiliare.ro observă o creștere considerabilă a interesului pentru vechimea imobilului: cele noi sunt mai căutate. „Însă atunci când vorbim de locuințe noi, cumpărătorul are așteptările gata formate și nu se uită la aspecte evidente precum portofoliul dezvoltatorului, istoricul lui”, completează Crainic. În topul criteriilor de căutare urmează amplasamentul, apropierea față de principalele mijloace de interes și prestigiul zonei. Apoi, calitatea vecinilor. „Criteriile de calitate precum poluarea, nivelul de zgomot, apropierea parcurilor, posibilitatea de a merge pe jos sau cu bicicleta la serviciu nu sunt încă luate în calcul de majoritatea cumpărătorilor”, completează el.

Pentru Alex și Cristina, seri precum cea de-acum sunt momente de respiro într-o perioadă agitată ce se tot prelungește. „După ce-am cumpărat aici, ne-am tot întrebat: am făcut alegerea bună?”

La aproape trei ani după începutul aventurii lor, problemele țâșnesc pe rând, ca dintr-un butoi pe care încearcă să-l acopere cu degetele. Acum, de exemplu, între bucata lor de gazon și casă e un șanț adânc, săpat pentru a repara hidroizolația locuinței, proiectată greșit de la început. Până să se mute aici și mai ales după, au trebuit să învețe care-i treaba cu hidroizolațiile și instalațiile. Alex, care-i IT-ist de profesie, vorbește despre toate cele în termeni de specialist.

La sfârșitul lui 2015, atunci când s-au hotărât să cumpere o locuință, nu se gândeau nicidecum la o casă, fiindcă dăduseră de prețuri ireale. S-ar fi mulțumit cu un apartament cu trei camere, care să se încadreze într-un buget de 80.000 de euro. Au fost să vadă blocuri.

Au găsit mai întâi un apartament cu 82.000 de euro, dar fără îmbunătățiri. „Trebuia să mai băgăm 20.000 de euro, iar 100.000 de euro ni se părea mult. Ce faci, că deschizi ușa și blocul cade pe tine? Te interesează și restul, nu numai ce-i la tine în casă”, spune Cristina. S-au decis să caute într-un bloc nou, unde puteau să-și aleagă de la început gresia sau parchetul.

Au început să bifeze ansambluri rezidențiale noi ridicate în jumătatea de nord a orașului, prin bucata de oraș în care erau obișnuiți. „Eu în Berceni mă simt în alt oraș”, explică Cristina. Au încercat undeva pe la Răzoare, într-o zonă în care Alex mai ales se învârtea cu treabă. Nu le-a convenit însă că bucătăria era unită cu living-ul, iar spațiul rezultat era prea mic. „Te uitai la televizor și fierbea oala cu ciorbă în spate. Loc aveai puțin, iar balconul nu se putea închide”, își amintește Alex.

A urmat un apartament pe la Grozăvești. Le convenea prețul, dar îi deranja lipsa de flexibilitate a dezvoltatorului: nu puteau alege nici modelul de gresie sau de faianță. Au ajuns până prin Pajura, în Bucureștii Noi, dar au dat de-un apartament care costa peste 100.000 de euro cu „lucrări făcute la mișto” și fără spații de depozitare. Ca bonus, erau obligați să cumpere și loc de parcare. Au încercat și pe la Parcul Carol, dar, „pe lângă că era prost făcut, ne-a făcut să ne simțim ca ultimii săraci”.

Una dintre cele mai frecvente deficiențe pe care președintele Ordinului Arhitecților din România (OAR), Alexandru Găvozdea, a întâlnit-o, este lipsa dotărilor de interes public, spații care să fie folosite în comun. Apoi ar fi configurațiile nefericite ale spațiilor din cadrul apartamentelor și orientarea acestora față de exterior, ceea ce duce la probleme precum prea mult soare sau prea multă umbră, o vizibilitate proastă, expunerea locuinței la vânt. „Nu în ultimul rând, produc ravagii dimensiunile și proporțiile încăperilor care fac de multe ori imposibilă mobilarea adecvată și, în consecință, respectarea standardului minim impus de actele normative în vigoare. Calitatea redusă a finisajelor este surmontabilă cu cheltuielile aferente, cea a configurației spațiale și a structurii de rezistență sau unor funcțiuni fixe care o determină – aproape niciodată”, spune Găvozdea.

La un moment dat, i-a apărut Cristinei pe Facebook un banner cu „case la preț de apartament”. Până atunci nu le-ar fi trecut prin cap să viziteze case, dar de curiozitate s-a uitat. I s-au părut foarte mișto, mai ales că erau și niște randări cu curtea. Urma să fie, pentru început, un cartier cu 24 de case: două rânduri de locuințe lipite, cu un petic de gazon în spate, iar între ele o străduță închisă cu barieră. Iar asta era doar prima fază dintr-un ansamblu cu 100 de case.

„Îi zic lui Alex: «Uite, ce mișto! Fix ce trebuie, e și un pic de curte…». Ce-ar fi?” S-au hotărât să meargă să vadă. Excludeau pe-atunci zone dubioase de dincolo de capătul orașului, iar cartierul virtual ce urma să se ridice pe-un câmp din Voluntari nu era ce căutau. „Dar hai să vedem”. Au sunat. Era o agenție, cei de-acolo le-au zis că nu percep comision. 100.000 de euro.

Au venit prima dată în februarie 2016, într-o zi cețoasă. Au intrat în câmp și nu vedeau nimic la 50 de metri în față. Au ajuns la showroom, iar când au intrat s-au simțit acasă. Semăna binișor cu randarea. Pentru Alex, conta mult aspectul exterior al viitorului cartier: linia caselor, cu mai multe unghiuri. Mai era o chestie: în fața casei lui voia un copac. Pentru Cristina era important să fie câte puțin din fiecare: un pic de grădină, un pic de terasă.

Lucrurile astea au aprins becul.

„Ne-am dus ca niște panseluțe și după o lună am semnat ante-contractul. Ne-au zis că e promoție”. La momentul acela, în martie 2016, primele două case erau gata. Oamenii le cumpărau așa cum erau, pe hârtie.

Când dezvoltatorul le-a zis că termenul de finalizare e 1 septembrie 2016, au vrut să meargă pe „Prima Casă”, la care au adăugat un credit de nevoi personale.

În desenul pe care Alex și Cristina l-au văzut, casa lor urma să fie în inima unei potcoave, iar în spatele lor era o parcare. Lotul lor urma să aibă 160 de metri, cu un interior de 115 de metri pătrați utili, la care se adăugau balcoanele și podul. Grădina din spate avea 50 de metri pătrați. Pentru ei era dimensiunea optimă pentru a ține locul cât de cât organizat.

Au vrut să fie în inima cartierului, protejați de praf și alte cele. În schița atașată documentului era prevăzut și un loc de joacă. Nici nu era așa de departe pe cât părea pe hartă. Au încercat toate orele și au făcut între 15 și 40 de minute până în centru.

Cristina: Veneam o dată pe săptămână să vedem cum merg lucrările.

Alex: Și poate prea rar.

La un moment dat au constatat că nu lucrează nimeni, însă dezvoltatorul le băga sub nas hârtii de la constructor cu planul de execuții. „În august 2016 aveam doar șapa pusă și ei ne ziceau că la 1 septembrie ne dau casa”, își amintesc ei. Spre sfârșitul lui septembrie 2016 au concediat constructorul. A apărut un al doilea, apoi încă unul. „Le-am zis că nu ne interesează deal-ul dintre constructor și dezvoltator.”

Lunile de întârziere se adunau, iar ei plăteau rate pentru creditul de nevoi personale și nu foloseau banii. Au renunțat la Prima Casă și au mers pe varianta unui credit ipotecar, ce i-a costat cu câteva mii de euro mai mult. „Le-am zis că întârzierea asta ne-a costat, că am fost obligați să luăm un credit mai scump. Au zis că nu îi interesează. S-a pus problema să îi dăm în judecată.” Ar fi durat mult, așa că au renunțat.

Au plătit, până la urmă, 95.000 de euro, cu 5.000 de euro mai puțin decât prețul inițial. Și-au făcut planuri și au socotit că timp de 15 de ani pot plăti. Când au dat banii, casa avea parterul, zidăria și placa turnată pe etaj. Avea să diferită de casa de showroom care-i încântase. „Nouă ni se zicea că doar etajul diferă, că parterul e la fel”, povestește Alex. Totuși, din ce-au înțeles, la ei e mai bine decât la unii vecini, pentru că primele case au fost făcute la viteză.

În august 2017 au dat comandă de mobilier și alte cele. S-au mutat prin octombrie, la un an și-o lună după termenul inițial.

Pentru finisaje s-au bazat pe cei din anturajul lor care sunt în domeniu. „Avem o prietenă care ne-a ajutat cu un proiect de design. Desenam proiectul nou și vedeam dacă se potrivește”. Au făcut modificări inclusiv în proiectul de instalații. Voiau un bideu în baia de sus și nu știau dacă încape, așa că au început să deseneze cu cretă pe jos. Voiau un spațiu de depozitare sub scară și l-au făcut. Voiau să pună și mobilierul în context. „Cristina vine cu ideile. E clar că apar întruna lucruri de făcut: hai să punem copertină de ploaie, hai să luăm scaune, hai să punem un tablou pe perete”, spune Alex.

Decizia de-a se muta aici a fost una emoțională, dar au învățat multe lucruri pe parcurs. Au citit articole de pe net, au întrebat oameni din jur. Pentru a-și da seama ce probleme ar putea apărea, au fost atenți la ce-au pățit alții. Chiar și-așa, au fost lucruri pe care le-au aflat la final și ar fi fost bine să le știe de la început.

Au regretul că nu s-au concentrat pe lucrurile pe care nu le puteau controla, chiar dacă veneau săptămânal. Pe ce nu s-au concentrat? Partea juridică. „Ne-a zis cineva ce ante-contract mizerabil am semnat. Dacă aveam pe cineva care să ne evalueze ante-contractul, n-am fi fost atât de stresați. Apoi am putut însă semna în termeni mai duri”, spune Alex. S-au confruntat cu probleme neașteptate, mai ales că știu că în lumea imobiliarelor sunt super-profituri la mijloc. „Știi că e prima fază de construcție și te aștepți să le facă bine”.

Unele lucruri n-au mers ori s-au stricat din neglijență, indiferență și lipsă de coordonare. Au fost probleme de la început cu apa. Avea și bacterii inițial, dar dezvoltatorul a luat până la urmă filtre și lămpi UV. Apoi, la câteva săptămâni după ce semnaseră contractul, apa a început să dea pe lângă, iar centrala detecta un consumator nou. Era decembrie. „M-am dus la ei și le-am zis că am o gaură în mijlocul living-ului. Iar noi voiam să chemăm rude în vizită”, își amintește Cristina. O vreme au locuit doar la etaj, într-o cameră. În martie abia s-a uscat și au înlocuit tot parchetul.

După încă trei luni, apa a început să vină prin altă parte, dinspre gazon, pentru că hidroizolația n-a fost făcută cum trebuie. Apa a urcat prin perete și a scurtcircuitat prizele din living. Au aruncat plinta, fiindcă era plină de mucegai. Acum ar trebui să înlocuiască din nou o parte din parchet. Și la parchetul de la etaj sunt niște denivelări. Și de un an, pe garanție, nu vor să-l facă.

Deși multă lume de pe-aici are probleme similare, puțini se plâng, pentru că le e teamă să nu aibă de suferit pe urmă. Înainte să se mute, unii ziceau: „Să nu-i supărăm, că n-o să ne mai mutăm deloc aici!”. După ce s-au mutat – unii înainte să aibă apă și canalizare -, s-au mulțumit cu puțin, ziceau: „Doamne ajută că ne-am mutat! Am avut probleme cu ei și poate o să mai avem”. Alex crede că dezvoltatorul profită de pe urma celor ce gândesc așa: își face niște calcule și-și dă seama că, și dacă face lucrurile mai la repezeală, n-o să-l bată toți la cap, ci doar o parte. Repară pe bucățele. „Și probabil că e mai rentabil pentru ei așa”.

Locul ăsta are destule minusuri pe care le descoperă pe rând. „Dar cu toate astea nu cred că m-aș muta de aici”, spune Cristina. Și nu-i vine să creadă că spune asta, având în vedere că acum câțiva ani nu s-ar fi mutat sub nicio formă undeva în afara orașului. E crescută la bloc și nu-i învățată cu greieri, țânțari și alte lighioane atrase de balta din preajmă. Acum, pe câmpul de lângă ei pasc oile lui Gigi Becali și aleargă câini. Li se întâmplă să audă fazani, să zărească iepuri. Dacă le pun farurile în față, îngheață.

Distanța până în oraș nu-i problemă atât de mare pe cât credeau la început. În primul rând, au munci flexibile. Alex, cel puțin, poate lucra de oriunde. Azi a rămas acasă, de exemplu. Atunci când trebuie să ajungă la birou, pe la Eroilor, are trei variante:

1. Ia mașina, mai ales când știe că n-o să prindă aglomerație;
2. Comandă un Uber până la metrou și apoi o ia doi pași pe jos. Uneori, la întoarcere, ia un maxi taxi spre Tunari, dar de obicei constată că e jegos și e plin;
3. Urcă pe bicicletă când vrea să facă ceva mișcare.

Cu aprovizionarea, singura diferență e că în centru aveau un Mega Image mic și se duceau pe jos până acolo. Aici au magazine mai mari, dar la cinci minute cu mașina. În plus, până la mall-ul din Băneasa fac șapte minute. „Poți să o iei și cu bicicleta pe câmp până acolo”, completează Alex. S-au învățat ca, de fiecare dată când trec pe la Mega Image, Lidl sau Carrefour, să ia două plase și-un bax de apă sau de bere, să aibă pentru când vin prieteni pe la ei. Când se întorc din oraș, se opresc și pe altundeva.

Pe la picioarele noastre se învârte un câine mic, alb. Pentru el ar fi un dezavantaj mai mare: unde stăteau înainte era un parc aproape și îl scoteau la plimbare de trei ori pe zi. Aici are doar două plimbări pe zi, ceva mai departe. Pe câmp nu-l scot, pentru că oile lui Becali au căpușe și le e teamă. „Suntem obligați să ne ducem la Herăstrău seara. Uneori mergem spre Pădurea Băneasa, care-i la 5 minute”.

Pe de altă parte, s-au făcut cu toții mai activi de când s-au mutat. Pentru IT-istul din Alex contează peticul de grădină când scot nasul din calculator. I s-a întâmplat să petreacă ore întregi în grădină. Îi ia timp, dar consideră că e mai câștigat așa, pentru că munca fizică îi dă energie și e mai productiv la muncă. Uneori, Cristina urcă pe bicicletă, Alex vine cu câinele după ea.

„E clar că omul e adaptabil”, spune Alex. „Dar noi nu ne-am adaptat de nevoie. Erau lucruri pe care ni le mascam cu iluzia vieții în mijlocul orașului”.

De când s-au mutat aici, văd cum se modelează o comunitate. Astă iarnă dădeau cu toții la lopată, iar copiii se dădeau cu sania. După ce s-a dat prima spargere în cartier, la două luni după ce s-au mutat, au pus mână de la mână și au montat o rețea de supraveghere video.

Stau aici oamenii au, în general, între 30 și 40 de ani. Alex îi pune în trei categorii: cei care au copii mici, de un an, apoi cei cu copii pe la 13-14 ani, și restul – care n-au copii. Ei fac parte deocamdată din ultima categorie, dar s-au gândit că se vor descurca atunci când vor apărea și copiii. Au văzut că un microbuz îi duce dimineața la ore și-i aduce după-amiaza.

Cât am vorbit, s-a făcut noapte de-a binelea. S-a lăsat și puțin răcoare. „La noi seara e ca la munte”, spune Cristina, care lunile trecute s-a învelit peste noapte cu pilota. Intrăm puțin în casă. Living-ul e curat, tihnit și spațios, pe frigider e lipit un sticker cu „muzică pentru drum”. Problemele ies la iveală doar după ce ni le arată ei: un perete prin care urcase apa în spatele canapelei, o lumină ce nu cade chiar pe mijlocul mesei, un dulăpior fixat printr-o improvizație. „Dacă adunăm lunile în care casa a fost OK, sunt mai puține decât cele în care casa nu era OK. Dar aveam entuziasmul ăla”.

Acum vor să se apuce de camera goală din capul scărilor, care Cristinei i se pare deprimantă așa, goală. În partea aceea bate soarele direct, așa că o să pună o draperie și-o măsuță. Când o să aibă altă destinație, vor redecora. Alex are de gând să închidă balconul dinspre stradă, să țină acolo dulceața de ardei iute de la maică-sa și-alte chestii. Rezerve de entuziasm încă mai au.

Marile pericole pentru locuire

Fără a avea pretenția că a întocmit o listă completă, președintele OAR, Alexandru Găvozdea, enumeră câteva pericole cu privire la felul în care locuim azi:

• calitatea locuirii influențează modul în care abordăm și alte sectoare ale vieții – dacă ea este scăzută, așteptările și năzuințele noastre vor fi scăzute;
• cartierele fără spații publice de folosință comună inhibă spiritul comunitar – față de străini nu dezvoltăm empatie, nu avem așteptări, ne ferim de ei și ne temem;
• zonele de locuit fără servicii complementare în proximitate ne obligă la deplasări pe distanțe mari – amplificăm aglomerația în trafic, alimentăm poluarea, ne înstrăinăm și cheltuim resurse (timp și bani) în mod nesustenabil. Permanent;
• o calitate scăzută a locuirii produce insatisfacție constantă și o căutare constantă de compensare, de obicei amplificând nevoia de consum (disproporționat), astfel dezvoltăm o presiune financiară autoindusă dublă prin renovări-reparații-schimbări frecvente și prin consumerism compulsiv;
• sănătatea propriu-zisă, somatică și psihică, poate fi periclitată determinant de calitatea locuirii atât de cea de la nivelul spațiului intim al locuinței cât și cel al contextului său imediat și mai larg;
• deprecierea reciprocă a valorii imobiliare/investiționale pentru imobilele din întreaga zonă duce pe o spirală descendentă la ghetoizare.

Autor: Vlad Odobescu