„Omenirea a învăţat să construiască şi din dezastre“

– subliniază Dragoş Marcu, partener şi director general la Biroul de proiectare pentru structuri de rezistenţă „Popp & Asociaţii“ –

Se vorbeşte foarte mult, acum, despre iminenţa unui cutremur în România. Că va fi anul acesta, la anul sau în 2012, părerile sunt împărţite, dar oamenii se tem. Cât de solid construite sunt clădirile din Bucureşti, ca să ne referim doar la Capitala ţării?

Să stabilim la ce anume ne referim, pentru că este clar că Bucureştiul are trei/patru mari „ere“ – să zicem aşa – de construire: este Bucureştiul anului 1900, este cel din anii 1930/1940, e Bucureştiul din perioada comunistă şi cel de după anul 2000.

În mod evident, construcţiile noi sunt mai riguros cercetate şi proiectate, deoarece se dispune de alte norme de proiectare, care sunt conforme cu ultimele desoperiri în materie, conforme din ce în ce mai mult cu normele europene. Acestea sunt proiectate să reziste la acţiuni seismice.

Casele din perioada comunistă numai parţial au fost proiectate astfel şi în orice caz, la un nivel inferior celui din prezent. Să nu uităm că – dacă vorbim de Capitală – în Bucureşti s-a construit masiv între anii 1960/1980, atunci când s-a şi trecut printr-un cutremur major. Cu toate acestea, normele de calcul anti-seismic erau într-o perioadă de pionierat, fără să aibă la bază înregistrări seismice, cu valori de calcul empirice sau, mai rău, cu valori copiate neraţional după normele americane. Mai era şi o presiune furibundă pentru economie de materiale. Erau oameni care riscau să meargă la puşcărie pentru că puneau mai multă armătură la o casă, fiind consideraţi adevăraţi „duşmani ai poporului“. Ştiu că, înainte de anul 1977, Ceauşescu chiar vroia să declaseze Bucureştiul din punct de vedere seismic, tocmai pentru că normele de proiectare să fie mai puţin severe şi să rezulte astfel construcţii mai economice! Apoi, cu siguranţă, cutremurul din 1977 a tras un semnal de alarmă, împletit cu impactul politic de la vremea respectivă.

Mergând mai mult înapoi, în timp, în anii 1930 – o perioadă de maximă înflorire economică, de altfel – s-a lucrat mult prin „import“, ca idee de arhitectură şi ca soluţii constructive. Atunci, au existat influenţe franceze, precum şi germane. Nu s-a lucrat prost, dar totul a fost în acord cu cunoştinţele din acea vreme. Adică, atunci nu existau norme anti-seismice…

Revenind în vremurile noastre, construcţiile actuale la ce nivel al unui cutremur sunt proiectate să reziste ?
În principiu, trebuie să vorbim de grad seismic 8, dar noi lucrăm cu alte valori, care sugerează intensitatea seismică, şi anume acceleraţia ternului. Însă, în amploarea unui cutremur, în intensitatea lui, concură mai mulţi factori. Vedeţi dvs, în 1977, la Bucureşti, a fost un cutremur de 7,2 grade pe Scara Richter, care a ucis 1.000 de oameni şi a provocat pagube materiale de două miliarde de dolari. În schimb, în anul 1995, la Kobe, într-o Japonie proiectată, totuşi, mai modern, un cutremur mai mic, de 6,9 grade pe Scara Richter (care, atenţie, este logaritmică; adică, a fost un cutremur de vreo trei ori mai mic, ca energie disipată în focar), au fost 5.000 de morţi, 100.000 de case distruse şi pagube materiale de 150 de miliarde de dolari! Aşadar, nu poţi judeca un cutremur numai după magnitudinea Richter.

Oricum, constructorii au învăţat multe din dezastre. De altfel, întreaga omenire a învăţat să construiască din dezastre. Istoria Americii moderne, a anilor 1960/1970, este plină de dezastre structurale şi de fiecare dată s-a învăţat ceva în plus. Normele s-au înăsprit şi au fost impuse condiţii mai severe. Iar cutremurele au avut roluri importante. Cutremurul de la Kobe, din 1995, despre care am vorbit, cel de la Northridge, SUA, din 1994 sau din New Mexico, în 1985, au marcat adevărate cotituri în domeniu. Atunci, Japonia şi Statele Unite au alocat fonduri importante pentru cercetare şi au fost dezvoltate noi concepte de proiectare, bazate pe experienţa dezastrului. A apărut şi o nouă generaţie de Coduri de proiectare, care – uşor, uşor – intră şi la noi în ţară şi care sunt cu mult superioare celor din urmă cu câteva zeci de ani.

Dar nu vorbim numai despre învăţămintele acumulate in urma unor cutremure. De pildă, este un caz celebru, petrecut în 1968, în Anglia. Acolo, o întreagă parte dintr-un bloc de 20 de etaje s-a prăbuşit, de la o bucătărie care a explodat, pentru că proprietara a uitat gazul deschis. De la acest caz, s-au învăţat multe, atât în proiectarea structurilor de rezostenta cat si in proiectarea instalatiilor şi ulterior a sistemelor de protectie. Acum, se montează senzori de gaz, există electro-vană, la o scapare de gaze se intrupe alimentarea, iar dacă îţi cade curentul, se închide automat şi gazul.

Pe de altă parte, au fost multe cazuri în care oamenii s-au călcat în picioare, la propriu, în urma unor incendii. Acum, ca prime învăţăminte de la acele cazuri tragice, există reguli stricte în arhitectură şi în proiectarea constructiilor in general, cum ar fi numărul de scări, în funcţie de înălţimea casei sau numărul de lifturi. De asemenea, sunt trasate trasee exacte de urmat, în caz de incendiu, pentru a nu supra-aglomera doar o cale de evacuare şi pentru a nu se repeta acele dezastre.
Vorbeam şi de America modernă… În 1979, la Kansas City, a căzut o sală polivalentă de 120 pe 80 metri. Cum? Sala aceea avea un acoperiş plat şi un atic, iar ei au făcut calcule raportate la o iintensitate a precipitatiilor care apare la cativa ani. S-a luat in calcul si o intensitate a ploii care cade rar, in acord cu inregistrarile de acolo. Intr-un astfel de caz, cantitatea excedentara de apa ar fi urmat să se înmagazineze pe terasă şi, printr-un sistem pluvial, să se evacueaze într-un timp de, să zicem, 10-20-30 de minute, după încetarea ploii. Pentru mine, este surpriinzător faptul că nu au suprapus acest efect maxim al ploii, cu un efect maxim al vântului – deci, uraganul. Ceea ce s-a şi produs ! Local, în anumite puncte, din cauza deformatiei acoperisului datorate vântului, acumularea de apă a depăşit maximul calculat, iar acoperişul a cedat. Acolo se fac structuri static determinate, iar dacă s-a rupt o bară, s-au dus toate, ca la domino ! Din dezastrul ăsta au învăţat că pluvialele trebuie puse mai des, la distanţe mai mici între ele şi decizia asta a fost inclusă într-o lege.

În România avem astfel de exemple ?
Da, avem un colaps structural important, dar lumea nu prea ştie despre el. În anul 1963 a căzut cupola Pavilionului Central, din cadrul Complexului Expoziţional din Piaţa Scânteii, cum se numea atunci. A fost un colaps progresiv, pe un fond de acumulare de zăpadă. Era acolo un sistem de bare deosebit de spectaculos şi de eficient, un fel de „paralele“ şi „meridiane“ dispuse după trei direcţii, legate şi rigidizate, la intersectarea lor, cu bride metalice. Intr-o anumita zona a acoperisului a fost depăşită încărcarea locală provenita din zapada.Ori din cauza gheţii acumulate, ori din cauza deselor cicluri de îngheţare/dezgheţare produse în acea iarnă, cert este că a cedat o bridă, un element de fixare in urma suprasarcinii.la care a fost solicitata.Astfel, una dintre bare a flambat, iar colapsul s-a propagat. După dezastru, a fost refăcută cupola, dar mult mai solidă. De la un consum de oţel de 33 kg la metrul pătrat, înainte de prăbuşire, s-a ajuns la reconstrucţie să se consume 150 kg oţel/mp ! Iar căderea cupolei Pavilionului Central chiar se află în literatura de specialitate şi este cunoscută drept „Strania prăbuşire a cupolei de la Bucureşti“ şi este un caz studiat şi acum…

Pornind chiar de la acest caz şi urmările lui, cu reconstrucţia cupolei utilizând oţel de cinci ori mai mult, se poate spune că românii preferă locuinţele mai robuste, care să reziste mai bine, mai ales din teama de cutremur ?

Acest lucru trebuie discutat în mai multe contexte, pentru că depinde cine a trăit experienţa, şocul şi panica unui cutremur major şi este posibil ca aproape 50% dintre români să nu fi trecut deloc prin aşa ceva. Eu aveam 7 ani la cutremurul din 1977 şi – dintr-o comunitate de circa 100 de oameni care ieşiseră atunci afară din case – numai vreo doi sau trei înţeleseseră cu adevărat ce se întâmplase ! Erau cei care mai trecuseră prin aşa ceva.

Totuşi, românii se tem de cutremure mai mult decât alte popoare ?
Nu ştiu dacă se tem mai mult decât alţii. Ştiu că românul este conştient de prezenţa unui cutremur, pe de o parte, iar – pe de altă parte – construcţiile tradiţionale româneşti, realizate la ţară şi prezente în majoritatea gospodăriilor, sunt făcute după un bun-simţ aproape genetic şi nu cred că spun o vorbă mare, printr-o experienţă transmisă din generaţie, în generaţie ! Dacă ar fi calculate conform normelor de proiectare, puţine dintre casele de la ţară ar corespunde şi vă pot oferi un exemplu : la un acoperiş, invariabil, săteanul pune căpriori din lemn de 8 pe 8. Eu, la casa pe care am făcut-o acolo, am calculat şi am pus căpriori de 10 pe 15, iar oamenii satului şi-au făcut cruce ! La aceeaşi casă, după ce am făcut fundaţia, vecinii mi-au spus: „Domnu inginer, cât fier aţi pus dvs numai la casa asta, am pus noi la toate casele din sat“ ! Dar aşa trebuie făcut… Mai trebuie insa spus ca, exceptand zone restranse din Banat, cutremurul care apare in Romania are caracteristici care afecteaza limitat conatructiile de mica inaltime, cu unu-doua niveluri.

Există tehnologii anti-cutremur care încă nu sunt utilizate şi în Bucureşti ?
Da. De pildă, blocurile înalte din alte părţi ale lumii (să nu spunem din „Occident“, pentru că deja „Orientul“ a cam luat-o înainte!) folosesc tehnologia amortizorilor de vibraţii, ceea ce nu se utilizează în Capitală. Sunt anumite componente care interacţionează inteligent cu casa, ca să spun aşa, din punct de vedere dinamic : dacă sub actiunile incarcarilor orizontale provenite din vant sau cutremur, constructia se mişcă într-un sens, pe o anumită frecvenţă de vibraţie, masa amortizorului se va misca în sens invers, pe aceaşi frecvenţă, dar în anti-fază. Altfel spus, să frâneze, să „tragă“ structura înapoi. E o explicatie simplificata a celui mai intuitiv dintre sisteme, dar exista si alte sisteme de amortizare.

Şi de ce nu se aplică şi la noi această tehnologie ?
În perioada 1999-2000, noi am adus această tehnologie în ţară, iar de atunci au mai fost câteva încercări timide, iar acum s-a avizat un proiect de consolidare a cladirii Primariei Capitalei folosind o astfel de tehnologie. Dar nu există o experienţă de aplicare şi chiar investitorii imobiliari o refuză. De pildă, am proiectat în acest sistem pentru un investitor olandez (era un bloc cu 20 de etaje), dar omul ne-a spus clar că el nu vrea să facă pionierat în România ! Este adevărat că aceste tehnologii sunt mai scumpe, dar în unele cazuri ar putea fi chiar şi avantaje economice. Paradoxul este că, deşi la unele aplicaţii legate de calculul structurilor – cum ar fi acţiunile orizontale dinamice – noi, ca specialişti şi soluţii tehnice, suntem cu mult înaintea Occidentului, avem o inerţie şi o rigiditate specifice, o incapacitate de adaptare la soluţii moderne. Mai există şi acea cutumă a românului, care se traduce prin : „lasă, domnule, că ştiu eu mai bine“, ceea ce face să nu se aplice soluţiile corecte, în unele cazuri. Însă, în fiecare zi se inventează altceva, criteriile devin altele, iar oamenii lucrează cu lucruri pe care nu le-au mai văzut, despre care nu ştiu mare lucru.

În zilele noastre, aveţi tehnologia, materialele şi ştiinţa de a construi locuinţe conforme gradului de risc seismic din România ?
Bineînţeles! Tot ceea ce se proiectează şi se construieşte are premizele de a fi sigur ! Dar trebuie să vă explic ce înseamnă „siguranţă“. O casă se construieşte ca să aibă avarii, la un cutremur ! Este greu de înţeles pentru un nespecialist. Numai centralele nucleare se proiectează astfel încât să nu aibă nimic nici măcar în urma unui cutremur devastator. În rest, noi proiectăm toate celelalte construcţii asumându-ne anumite avarii, la cutremur, mai mici sau mai mari, în funcţie de nivelul de performanţă vizat. Asta presupune, însă, ca – în cazul unui cutremur de mare intensitate – locuinţa să-şi păstreze foarte bine stabilitatea! Numai ca seismul ca fenomen natural are o importanta componenta probabilistica, iar acum si proiectarea la fel. Intensitatea seismica considerata de norme este corespunzatoare unei probabilitati rezonabile de nedepasire, ea nu poate fi insa infinita. Oricum, nivelul de calitate în construcţii şi practica în domeniu s-au îmbunătăţit considerabil, în ultimii ani.., cercetarea si proiectarea merg inainte, iar constructiile care se realizeaza sunt din ce in ce mai sigure.